Sfânta Mare Cuvioasă Parascheva de la Iași are crucea brun-bronzie în mâna dreaptă, binecuvântând, și o ramură de finic în mâna stângă. Este îmbrăcată în veșmânt roșu vermillon, cu interiorul căptușit cu gri și brun-bronziu. Sacosul este alb-zinc cu danteluță și guleraș gri-verzui. Sfânta Cuvioasă are părul negru lung, lăsat pe umeri, coroană roșie cu gri-verzui și aureolă. Fondul icoanei este cerul albastru cobalt, acajou-stacojiu și alb. Întreaga compoziție iconografică este încadrată de un chenar decorativ fitomorf, format dintr-o ghirlandă formată din două frunze mari de finic, dispuse acoperitor asemenea unei arcade-bolți. Fondul de ansamblu al icoanei este alb-zinc, cu linii ondulatorii paralele gri-verzui. Inscripția din româno-chirilică se traduce Paraschiva. Cromatica este armonioasă: roșu vermillon, orange, albastru cobalt, acajou stacojiu, verde forest, gri-verzui, bej-crem, bronziu, negru, alb zinc. Icoana este din Nordul Transilvaniei, Nicula.

The icon was executed in tempera on wood, with a palette dominated by vermilion, cobalt blue, forest green, and metallic bronze tones. Though now faded, the original composition featured a structured, symmetrical arrangement framed by a stylized foliate border of two large holm oak leaves forming an arch. The background, once likely blue with gold highlights, now appears as a muted, uneven field of zinc white with faint gray-green undulating lines.

Produced in the 18th or early 19th century in the Nicula region, the icon reflects local Transylvanian iconographic traditions with Byzantine influences. Its poor state of preservation suggests prolonged exposure to environmental or devotional wear. The surviving label, inscribed in Romanian Cyrillic with the name 'Paraschiva,' indicates its use in a domestic or parish setting before being cataloged or relocated in modern times.

In the religious culture of northern Transylvania, icons like this served as focal points for private prayer and community veneration. The use of local materials and stylized forms, such as the holm oak branch and simplified aureole, reflects a regional adaptation of broader Orthodox iconography. The faded condition underscores the fragility of such objects, often subjected to repeated handling, smoke, and changing liturgical practices over centuries.

Though now fragmented and diminished, the icon retains its role as a material witness to the persistence of Orthodox devotion in rural Transylvania. Its worn surface and surviving label offer insight into how devotional objects were maintained, labeled, and eventually displaced. As a relic of craftsmanship and faith, it contributes to the study of vernacular icon painting beyond major artistic centers.