Icoana îi reprezintă pe cei doisprezece Apostoli cu Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Petru cu cheile Împărăției Cerești în mână și pe Pavel cu sabia Cuvântului în mână. Sfinții Apostoli au mantiile roșii vermillon, înspre trandafiriu, și veșmintele în combinație de crem-rozaliu și ocru-orange, cu liniuțe albe-roșii. Toți cei 12 Apostoli țin chivotul Bisericii creștin-ortodoxe și sobornicești cu mânilie dimpreună. În registrul superior, dintr-o mandorlă este Dumnezeu-Tatăl Binecuvântând. Fondul icoanei este cerul albastru regal-cobalt. În registrul îndepărtat elementul de arhitectură reprezintă simbolic Biserica ortodoxă-creștină apostolică, pe care o poartă, ca pe un chivot, Sfinții Apostoli Petru și Pavel, propovăduind-o. Biserica, cheile și crucea sunt simboluri puternice. Compoziția este rezistentă și cromatica armonioasă: roșu vermillon-trandafiriu, albastru regal, cobalt și ceruleum, galben chihlimbar, ocru, brun, gri, alb zinc, negru, auriu. Inscripția din româno-chirilică se traduce Petru și Pavel. Icoana este din Țara Oltului, Șcheii Brașovului.

The icon employs traditional Byzantine conventions with a restrained yet rich palette: vermilion and rose-red mantles, cream-pink and ochre-orange garments, and accents of gold, cobalt, and zinc white. Lines are crisp, forms are stylized, and color relationships are carefully balanced to create visual harmony without naturalism. The use of gold and deep blues reflects liturgical symbolism, while the flat, layered composition emphasizes spiritual presence over spatial depth.

The icon was painted on the reverse of a dark wooden panel, now visibly worn from handling and age. Faint traces of paint and surface scratches suggest prolonged use in a devotional context. Two small labels on the upper right—handwritten ink and a museum tag—indicate later institutional handling. Its origin in Șcheii Brașovului places it within the religious art traditions of Țara Oltului, likely dating to the late medieval or early modern period.

Produced in a region with strong Orthodox Christian traditions, the icon reflects liturgical and theological norms of Eastern Christianity. The emphasis on apostolic succession, the use of Cyrillic inscriptions, and the symbolic architecture align with broader Balkan and Romanian iconographic practices. Such images served both as objects of veneration and as didactic tools, reinforcing doctrinal unity among the faithful through visual language accessible to the illiterate.

This icon remains a tangible link to regional religious expression in Transylvania, preserving stylistic and symbolic conventions that endured for centuries. Its survival, despite physical wear and later museum curation, underscores the resilience of Orthodox devotional culture. The persistence of its iconography—keys, sword, mandorla, and chest—demonstrates the continuity of theological imagery across generations in Romanian ecclesiastical art.