În centrul icoanei este Crucea, iar în dreapta crucii este Sfânta Împărăteasă Elena, și în stânga este Împăratul Constantin. Veșmintele sfinților împărați sunt pictate cu roșu vermillon și ocru-muștar și mânecile și epitrahile-patrafire vernil-gri. Poartă coroane împărătești și aureole de sfinți, mantiiile de împărați le au prinse la gât cu fibulă. Crucea este alb-crem cu elemente decorative geometrizante romboidale roșii-verzi și are capetele brațelor cu elemente decorative trilobate roșii vermillon-vernil. Fondul este cerul albastru ceruleum-regal foarte senin. Împrejurul Crucii este un spațiu luminos de alb-ivoriu Întreaga compoziție iconografică este încadrată de un chenar decorativ geometrizant alb-luminos și un chenar fitomorf, format dintr-o ghirlandă de 7 ruje - trandafiri și bujori roșii vermillon și 2 boboci de măceș - cu frunze gri-verzui. Cromatica este armonioasă: roșu vermillon-stacojiu-rose, albastru cobalt-regal, ocru-muștar, bronziu, brun, galben-chihlimbar, verde brad, vernil-gri, alb, negru. Inscripția în româno-chirilică se traduce Constantin și Elena. Icoana este din Nordul Transilvaniei, Nicula.

The icon employs tempera painting with precise brushwork, using mineral pigments to achieve rich, enduring hues. Robes are rendered in vermilion and mustard ochre, accented with grayish-violet sleeves and epitrahilia. Geometric motifs on the cross—rhomboid and trilobate—contrast with the organic floral border. The flat, non-perspectival space and stylized forms align with Byzantine traditions, while the decorative framing reflects local Transylvanian craftsmanship.

Produced in the 18th or early 19th century in the village of Nicula, this icon emerged from a region with strong Orthodox monastic traditions. It likely served a local church or private devotional setting before entering the collection of the Museum of Ethnography. Its preservation reflects the continuity of religious art in Transylvania despite political and cultural shifts under Habsburg and later Romanian rule.

In northern Transylvania, religious icons often blended Byzantine models with folk motifs, especially in floral borders and color choices. The use of vermilion, cobalt blue, and amber yellow was both symbolic and practical, tied to locally available pigments. This icon’s harmonious palette and structured composition mirror broader Orthodox devotional practices, while its floral frame connects to regional seasonal rituals and natural symbolism.

The icon remains a testament to the persistence of Orthodox iconography in Transylvanian communities. Its preservation in the Museum of Ethnography underscores its value as a cultural artifact, not merely a religious object. It continues to inform studies on regional artistic identity, illustrating how sacred imagery adapted to local aesthetics without abandoning theological conventions.