Icoana îl reprezintă pe Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul, traversând Cerurile, în carul de foc, tras de doi cai roșii. Sfântul este îmbrăcat în straie brun-kaki și mantie brună-ocru și Îngerul din spate mână caii cu aripile roșii. Chipul Sfântului Ilie este unul ascetic, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul. În registrul inferior sunt Sfântul Prooroc Elisei, ucenicul Sfântului Ilie, care prinde cojocul aruncat și un țăran plugar, care se ține de carul de foc al sfântului prooroc. Asemenea țăranului plugar, care ară pământul, așa și Sfântul Ilie Tesviteanul ară Cerurile cu carul de foc. În registrul superior este Dumnezeu-Tatăl, care binecuvântează și Îngerul care ține hățurile cailor. În colțul din dreapta este Ochiul Divin înscris în triunghiul Sfintei Treimi. Între registre există comunicare și interferență, atât semantică, cât și cromatică. Compoziția este amplă, dezvoltată pe registre și relații între personaje. Cromatica este armonioasă: roșu vermillon și sângeriu, verde kaki, verde mușchi-de-pădure, gri, nisipiu, ocru, bronziu, alb și negru. Inscripția din româno-chirilică se traduce IC XC Iisus Hristos Sf Proroc Ilie Elisei. Icoana aparține lui Savu Moga, din Arpașu de Sus, Țara Făgărașului. Icoana este datată 1859.

The icon employs a restrained palette of ochres, moss greens, grays, and vermilion reds to create harmony between earthly and celestial zones. Figures are rendered with linear precision, their forms defined by subtle modeling rather than deep shading. The horses’ wings and Elijah’s mantle are rendered in rich reds, contrasting with muted earth tones. Inscriptions in Romanian Cyrillic frame the scene, anchoring its liturgical purpose. The composition avoids perspective illusion, instead organizing space through layered registers that emphasize theological hierarchy.

Created in 1859 by Savu Moga, a known iconographer from Arpașu de Sus in the Făgăraș region, the work belongs to a local tradition of religious painting that persisted in Transylvania despite broader cultural shifts. Its survival and detailed inscription suggest it was commissioned for a parish church or private chapel. The artist’s signature style—clear figuration, symbolic color use, and adherence to Byzantine models—aligns with regional practices of the mid-19th century.

This icon emerged during a period of heightened religious identity in Transylvania, where Orthodox communities maintained distinct visual traditions amid Habsburg and Romanian national influences. The depiction of Elijah’s ascension, a common theme in Eastern Christian art, was adapted here with local figures—the plowman, the regional color choices—to ground the divine in everyday rural life. The inclusion of both Elisha and the plowman underscores a theological link between labor and spiritual inheritance.

The icon stands as a testament to the endurance of Orthodox iconography in rural Transylvania well into the 19th century. Its synthesis of canonical subject matter with regional aesthetics offers insight into how local communities interpreted sacred narratives. Though not widely documented beyond its place of origin, it remains a representative example of a living tradition that resisted standardization, preserving both theological depth and artisanal autonomy.