Asocierea proorocului Ilie cu Arhidiaconul Ștefan este mai puțin întâlnită în iconografie, este posibil ca ea să pornească de la mustrarea pe care a făcut-o întâiul mucenic"precum odinioară Ilie", celor care-l huleau pe Hristos; sau să fi fost comandată ca atare de cineva. Icoana îi redă pe cei doi sfinți în picioare, ușor întorși unul către altul; Proorocul Ilie are părul și barba albe, și ține în mâna stângă un filacter desfășurat iar în dreapta o pană ridicată la înălțimea pieptului. Este înveșmântat cu o tunică neagră, peste umărul drept având petrecută o mantie lungă, roșu orange. În pandant, sfântul mucenic Ștefan, în haine de arhidiacon: orar petrecut peste piept, stihar cu bordură lată jos, mâneci largi tivite cu bordură de perle. În mâna stângă ține globul pământesc? În jurul capului amândoi sfinții au nimburi aurite. Pictura prezintă lacune.Fond albastru bleu, cu irizări pe linia orizontului. Inscripția este scrisă cu litere roșii, în partea de sus, deasupra fiecărui sfânt. Chenar îngust de culoare închisă. Proporțiile siunt respectate, fețele expresive, gesturile bine realizate, stilul picturii academiste de secol XIX, este vorba de un zugrav cu școală.

Executed in the academic tradition of the 19th century, the painting emphasizes naturalistic facial expressions and precise drapery folds. The figures are rendered with balanced proportions and clear outlines, typical of trained iconographers working within institutional styles. Gold halos, red inscriptions, and detailed textile patterns reflect liturgical conventions, while the use of layered pigments and subtle background tonal shifts indicates technical competence despite material degradation.

The work’s origin is undocumented, but its style suggests it was produced by a trained painter affiliated with a religious workshop or academy. The presence of inscriptions and formal iconography implies a devotional context, possibly commissioned by a church or private patron. Its current condition—faded pigments and missing sections—points to age and environmental exposure, though no record of its early ownership or location survives.

In Orthodox iconography, Elijah and Stephen are individually venerated, but their joint depiction is uncommon. This pairing may reflect regional liturgical practices or a specific theological emphasis in the patron’s community. The 19th-century academic approach diverges from earlier Byzantine conventions, indicating a period of transition where traditional iconography was being reinterpreted through Western artistic training.

As a rare example of a non-standard saintly pairing, the icon offers insight into 19th-century devotional creativity within Orthodox communities. Its academic style marks a shift from medieval iconographic norms, illustrating how religious imagery adapted to contemporary artistic education. Though damaged, it remains a tangible record of localized spiritual expression during a period of cultural change.